Sezonul pustiei
Locul unde cultivi untdelemnul smereniei
Există un termen des întâlnit în cercurile creștine pentru a descrie perioadele în care ne simțim uscați, goi sau lipsiți de inspirație: „sezonul pustiei.” În loc să detaliem toate aspectele sentimentului că Dumnezeu nu este aproape, că nu suntem încurajați, motivați sau „înflăcărați,” putem rezuma această stare spunând că traversăm un „sezon al pustiei” iar majoritatea oamenilor vor înțelege ce presupune acest lucru.
Înainte de conceperea sa, s-a profețit că Ioan Botezătorul va veni și va aduce bucurie multora, va fi plin de Duh și de puterea lui Dumnezeu și îi va întoarce pe cei rătăciți înapoi la Dumnezeu. Această profeție s-a împlinit când Ioan s-a născut în mod miraculos din Elisabeta, care fusese stearpă toată viața și era înaintată în vârstă atunci când l-a născut pe întâiul ei fiu. El s-a născut prin credință și prin promisiune; Elisabeta, numită „neprihănită înaintea lui Dumnezeu”, L-a crezut pe Domnul pe cuvânt. În același moment în care îngerul Gabriel i-a apărut Mariei pentru a-i spune că va purta în pântece pe Mesia, i-a spus și că Elisabeta l-a zămislit în mod miraculos pe Ioan. Astfel, Maria s-a dus să o viziteze pe Elisabeta (care îi era rudă), iar la auzul vocii Mariei, Ioan a săltat de bucurie în pântecele mamei sale. Era ca și cum Ioan deja Îl recunoștea pe Mesia înainte de a se naște.
Ioan era de neam preoțesc deoarece Elisabeta era descendentă a primului mare preot al lui Israel, Aaron, iar tatăl său, Zaharia, slujea ca preot în templul din Ierusalim, în ceata lui Abia. S-a născut cu câteva luni înainte de Isus și a fost destinat să fie nazireu încă dinainte de nașterea sa. A avut onoarea extraordinară de a pregăti calea pentru lucrarea lui Isus Însuși, care l-a numit pe Ioan „cel mai mare om născut dintr-o femeie.” Chemarea acestui om a fost una extraordinară, unică și de aceea nu mai cunoaștem pe nimeni asemănător lui.
Dar unde și-a petrecut Ioan Botezătorul cea mai mare parte a acestei vieți extraordinare?
În pustie.
Să privim acum cealaltă față a acestei vieți: Ioan a dus un stil de viață incredibil de disciplinat. Încă dinainte de a se naște, i s-a cerut să nu bea alcool, să nu-și tundă părul și să nu se atingă de un trup mort, nici măcar dacă era al părinților săi. Și-a petrecut tinerețea într-o regiune muntoasă și aspră, între Ierusalim și Marea Moartă, purtând haine aspre și hrănindu-se literalmente cu lăcuste și miere sălbatică. Ioan a trăit în pustie până la începutul slujirii sale publice,care a durat doar câteva luni înainte ca el să fie decapitat.
Sună grozav, nu-i așa? Ioan a trăit exact opusul unei vieți luxoase. Și totuși, cum a ieșit din pustie cu o moștenire atât de puternică, încât să pregătească drumul pentru Mesia?
Un lucru clar despre pustie este că nu are zorzoane. Nu sunt copaci verzi, râuri curgătoare, păsări ciripind. Nu există umbră pentru alinare, apă pentru răcorire sau flori pentru culoare. Doar o pustie uscată, fierbinte, vastă și deschisă. Totul este redus la esență, iar liniștea domnește.
Când împrejurimile sunt tăcute, e mai ușor să auzi o voce blândă și liniștită. Când toate distragerile sunt îndepărtate din viața noastră, avem ocazia de a-L întâlni pe Dumnezeu într-un mod mai pur și mai intim ca niciodată.
Cred că ceea ce Ioan a experimentat în pustia uscată, unde nu era nimeni și nimic altceva decât vocea Domnului, a fost un fel de apă vie, pe care o poți găsi doar într-un „sezon al pustiei.” Când Gabriel i-a profețit lui Zaharia despre Ioan, i-a spus că acesta va veni „în duhul și puterea lui Ilie.” Cu mult timp înainte ca Ioan să trăiască, Domnul l-a întâlnit pe Ilie în vremea necazului său, printr-o voce descrisă ca „un susur blând și subțire.” Dacă Ioan urma să pregătească calea pentru Mesia în duhul și puterea lui Ilie, trebuia și el să fie antrenat să audă această voce calmă și statornică a Domnului.
Uneori ne aflăm într-o țară a râurilor curgătoare și experimentăm vocea puternică și răsunătoare a Domnului, descrisă în Psalmul 29 ca fiind „u vuiet mare peste ape.” Alteori, El vorbește în slavă tunătoare, și nu putem nega ceea ce am auzit. Dar de multe ori, El vorbește într-o șoaptă blândă, care necesită disciplină pentru a fi recunoscută. Pentru mulți dintre noi, în pustie este locul unde zgomotele și distragerile sunt îndepărtate, iar în uscăciunea noastră, strigăm către Dumnezeu. Acolo El ne întâlnește cu balsamul vindecător al unei șoapte blânde: „Voi face un drum prin pustie și râuri în locuri secetoase.” Isaia 43:19
A fi în deșert (fie la propriu, fie figurat) este departe de a fi ușor sau reconfortant, dar este plin de comori spirituale. Avem multe exemple în Scriptură despre încercările intense care au avut loc în deșert, urmate de revărsări intense de binecuvântare și providență. Ce obții când măslinele, nucile de cocos, semințele sau nucile sunt zdrobite din toate părțile până când ceea ce este în ele începe să curgă? Cu alte cuvinte, ce obții când lucrurile bune sunt strivite?
Ulei.
Uleiul care vine din zdrobire este un fel special de ungere, uleiul parfumat al smereniei, demn de a fi turnat pe picioarele lui Iisus. Dacă vrem ca viețile noastre să fie o astfel de jertfă pentru Rege, trebuie să ne schimbăm perspectiva asupra „sezonului pustie.” Nu este un timp în care să ne abandonăm sentimentului de goliciune, să ne resemnăm că suntem uscați și lipsiți de viață. Sezonul pustiei este un timp de întâlnire cu Dumnezeu, Cel care face râuri să izvorască din stâncă.
Dacă ești în acest sezon al pustiei, nu risipi acest moment. El așteaptă să te întâlnească acolo într-un mod unic și cu totul special.
- Much Love