Poporul ales al lui Dumnezeu
Este această alegere un lucru bun sau rău
Este alegerea de a fi „poporul ales al lui Dumnezeu” un lucru bun sau rău pentru poporul evreu?
Răspunsul la această întrebare, ca și la majoritatea întrebărilor importante, trebuie să înceapă cu „este complicat”. Nu este complicat pentru că toată lumea are puncte de vedere valide sau nu despre Israel sau poporul evreu. Nici critica internațională, nici laudele evanghelicilor aduse Israelului nu complică situația ci doar o fac mai zgomotoasă. Ceea ce face întrebarea complicată este contextul oferit de Biblie privind alegerea lui Avraam și a familiei sale și modul în care „a fi poporul ales” s-a desfășurat de-a lungul istoriei.
Narațiunea biblică începe cu o serie de evenimente care îi descriu pe toți strămoșii noștri ca fiind rebeli față de Creator. Aceste povestiri reprezintă începutul narațiunii biblice a răscumpărării. Adam și Eva apar, bineînțeles, în prima relatare. Episodul binecunoscut al „fructului oprit” stabilește fundalul în care toți descendenții lor devin protagoniști — marele blestem al creației. Urmează Geneza 6, care ne oferă o imagine a contextului ce a dus la potopul global:
„Când Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ și că toate gândurile din inima lui erau îndreptate numai spre rău în fiecare zi, Domnul a regretat că l-a făcut pe om pe pământ și s-a întristat în inima Lui.”
Ultimul eveniment din această serie de tragedii umane timpurii este găsit în Geneza 11. Acolo este consemnată o mare rebeliune care a avut loc pe câmpia Șinear, aflată astăzi în sudul Irakului. Noi am cunoscut-o la școala duminicală drept povestea Turnului Babel.
Răspunsul lui Dumnezeu la rebeliunea de la Șinear, spre deosebire de potop, nu a fost distrugerea rebelilor. A fost un plan pentru răscumpărarea lor. A început cu o împrăștiere, o diasporă universală. Prin încurcarea limbilor lor, povestea ne arată că Dumnezeu i-a împărțit în grupuri familiale, mai târziu numite națiuni. În limbajul Deuteronomului 32:8, Dumnezeu „a despărțit fiii oamenilor” și „a stabilit hotare” pentru ei. Aici Dumnezeu i-a separat unii de alții, dar, și mai important pentru planul Său mai larg de răscumpărare, i-a separat de El însuși. Povestea descrie astfel „dezmoștenirea” națiunilor, care a afectat dramatic implicarea directă a Creatorului cu aceste familii. Textul din Deuteronom continuă spunând că ei au fost separați „după numărul fiilor lui Dumnezeu”. Comentatorii evrei de mai târziu interpretează acest lucru ca pe desemnarea unor „duhuri călăuzitoare” pentru națiunile nou formate.
Geneza 12 începe cu alegerea de către Dumnezeu a unui om, Avraam și a familiei sale pentru un scop sfânt: răscumpărarea celorlalte familii.
„Voi face din tine un neam mare și te voi binecuvânta… și toate familiile pământului vor fi binecuvântate prin tine.”
Aceste familii sunt cele recent împrăștiate în urma marii revolte de la Șinear, relatată în capitolul anterior. Așadar, planul lui Dumnezeu de la început a fost să ia o familie, să le încredințeze cuvintele Sale, să-i învețe căile Sale și, prin ei, să restaureze familiile care s-au abătut.
Profeți ca Isaia au fost trimiși de Dumnezeu să le amintească de această chemare sfântă:
„Tu ești slujitorul Meu, Israel, în care voi fi proslăvit… Te voi face și o lumină pentru neamuri, ca să duci mântuirea Mea până la marginile pământului.” Isaia 49:3-6
Psalmistul împărtășește aceeași convingere. Binecuvântarea lui Israel este menită să aducă națiunile înapoi la Dumnezeu:
„Dumnezeu să aibă milă de noi și să ne binecuvânteze, să facă să strălucească peste noi fața Lui [Selah] ca să se cunoască pe pământ calea Ta, și printre toate neamurile – mântuirea Ta. Să Te laude popoarele, Dumnezeule, toate popoarele să Te laude.” Psalmul 67:1-3
Binecuvântarea lor nu a fost destinată plăcerii proprii. A fost menită ca prin ei calea lui Dumnezeu să fie cunoscută printre familiile rebele. Apostolul Pavel a păstrat această înțelegere colectivă a chemării și a vorbit des despre ea în fața audiențelor sale dintre neamuri:
„Ei sunt israeliți; lor le aparține înfierea, slava, legămintele, darea Legii, slujba la templu și promisiunile. Patriarhii sunt ai lor și, din ei, după trup, a venit Hristos, care este peste toate, Dumnezeu binecuvântat în veci. Amin.” Romani 9:4-5
Acestea, în mintea unui evreu din primul secol, alcătuiesc binecuvântarea de a fi poporul ales. Toate aceste elemente mediatizau apropierea națiunii de Dumnezeu, o apropiere pe care, în cele din urmă, trebuiau să o extindă și celorlalte popoare.
Totuși, ei nu au fost întotdeauna buni administratori ai acestei binecuvântări într-un mod care să-L onoreze pe Dumnezeul lui Israel. Aici găsim paradoxul: a fi ales este atât o binecuvântare, cât și o povară. Lucrurile pe care alte națiuni le pot face fără consecințe, Israel nu și le poate permite. Se pare că a fi într-un legământ veșnic și a avea o chemare irevocabilă din partea lui Dumnezeu nu este deloc un drum ușor. A fi un popor sfânt și administratori ai lucrurilor sfinte presupune un comportament sfânt adică un comportament diferit și aparte față de cel al celorlalte națiuni. Unicitatea lui Dumnezeu față de zeii națiunilor ar trebui să se reflecte în unicitatea Israelului față de popoarele din jur. Modul în care trăiesc celelalte popoare nu a fost niciodată o cale acceptabilă pentru poporul evreu. Este o chemare grea și nu există opțiunea de a renunța pentru un evreu. Este, din nou, irevocabilă.
Finalul cărții Deuteronomului subliniază angajamentul de neclintit al lui Dumnezeu de a răscumpăra lumea prin familia lui Avraam. Dacă ei încearcă să abandoneze chemarea și să iasă din legământ, Dumnezeu nu va fi de acord. Mai degrabă, îi va disciplina până se vor întoarce.
Molime, boli, secetă, dușmani întăriți, chiar și exilul pot fi folosite pentru a păstra legământul și cerințele lui de sfințenie. Profeții lui Israel au reiterat ceea ce Deuteronomul ne-a spus deja: Dumnezeu ia legământul și chemarea Israelului mult mai în serios decât o fac ei înșiși.
Totuși, potrivit Deuteronomului, ciclul rebeliune–pedeapsă–pocăință nu va continua la nesfârșit. Finalul acestui tipar, care a definit istoria evreiască, pare să se apropie. Povara de a fi poporul ales devine tot mai grea. Tradiția iudaică (și aici includ și scrierile apostolice) a prevăzut de mult o vreme în care ura față de evrei va cuprinde lumea chiar înainte de Răscumpărare. Totuși, această predicție nu este o profeție a unei vremi când puterea lui Dumnezeu va fi slăbită, ci punctul culminant și expresia supremă a credincioșiei lui Dumnezeu față de legământ în această epocă. El s-a legat de acest plan de a răscumpăra lumea și nu va alege o altă cale. Israel va fi un popor sfânt. Curățit prin focul calamităților și al urii internaționale, poporul Israel va conduce într-o zi procesiunea națiunilor care vor căuta pe Domnul la Ierusalim.
Toate neamurile se vor întoarce la Creatorul lor și viața veșnică va fi restaurată pe pământ.
Speranța mea prin scrierea acestor lucruri nu este doar de a avea o înțelegere teologică mai profundă. Ca ucenici ai regelui care vine, Regele evreilor, istoria va arăta, cel mai probabil, că a ne alătura acestui popor sfânt, binecuvântat și împovărat în vremurile ce vor veni va fi cea mai mare expresie a devoțiunii noastre față de Stăpân. Pe măsură ce angajamentul lui Dumnezeu față de legământul cu urmașii lui Avraam va fi vizibil în aceste zile din urmă, prin ura și furia națiunilor, speranța mea este că el va fi vizibil și prin mărturia credincioasă a urmașilor lui Isus din rândul neamurilor, cei care își dau viața pentru prietenii lor.
- Much Love