Închinarea extravagantă

Ce mai vrea Dumnezeu de la noi

Photo by Zac Durant on Unsplash

Ce înseamnă „închinare” pentru tine? La ce te gândești când auzi acest cuvânt?

Dacă ești creștin, te poți gândi la muzică, la o trupă care cântă pe scenă sau la cântare. Un musulman s-ar putea gândi la chemarea la rugăciune, un budist la cântarea de mantre sau la aducerea de daruri lui Buddha. Dacă ești ateu, ai putea considera închinarea ca fiind doar pentru cei care cred într-o putere supremă (deși este posibil să venerezi alte lucruri prin modul în care te raportezi la ele).

Dar dacă ai fi fost un evreu din primul secol, cel mai probabil ai fi considerat închinarea ca fiind sacrificarea unor animale pe altare. Acest lucru necesita muncă. Nu era nici ușor, nici repede dar nici convenabil. Era ceva ce implica efort, trudă și mult timp.

Când a venit pe pământ Mielul lui Dumnezeu, Cel fără pată, El a fost jertfa supremă, o jertfă completă și definitivă. Dumnezeu este atât de milostiv și iubitor încât nu doar că L-a dat pe Fiul Său pentru a ne curăți de păcate, dar a dorit și să pună capăt practicii jertfelor de animale, pentru ca noi să nu ne mai aducem aminte în mod constant de greșelile noastre. El nu doar că ne iartă fărădelegile, ci le și șterge din memorie.

Mulțumim lui Dumnezeu că nu mai trebuie să facem toate aceste eforturi pentru a ne ispăși păcatele. Dar ar trebui închinarea să devină acum un lucru nesemnificativ pentru noi, doar pentru că am fost eliberați de această povară? Putem continua să păstrăm reverența față de El și să-I oferim ceea ce merită, fără a mai purta povara păcatului? Dacă e ceva, bunătatea Lui ar trebui să ne împingă și mai mult spre închinare.

Desigur, Dumnezeu prețuiește mai mult atitudinea inimii noastre față de El decât ceea ce facem cu mâinile noastre. Dar sunt convins că, dacă inimile noastre sunt îndrăgostite nebunește de El și profund recunoscătoare, va fi greu să ținem asta înăuntru fără a o exprima într-un fel prin închinare.

Unul dintre exemple biblice de închinare extravagantă este Maria, cea care L-a uns cu untdelemn pe Isus în Betania. Cred că ne-am cam îndepărtat foarte mult de tipul de închinare pe care l-a oferit Maria din Betania. Închinarea a devenit ceva care să ne servească mai mult nouă, adică: „Îmi place muzica? Este acest mediu confortabil pentru mine? Mesajele acestor cântece mă fac să mă simt bine? Sunt ele centrate pe mine, pe viața mea și pe ceea ce este relevant pentru mine?” Cu alte cuvinte, „primesc eu ceea ce vreau din închinare?”

Acesta este exact opusul scopului închinării. Întrebarea noastră către Dumnezeu ar trebui să fie: „Ce pot să-Ți aduc? Ce pot să-Ți ofer? Ce Îți aduce bucurie?”

Când Maria din Betania a vărsat vasul cu alabastru pe picioarele lui Isus și mai apoi le-a șters cu părul ei, lucrul acesta a fost un gest costisitor. Actul de închinare în sine a costat-o reputația, economiile de-o viață și șansa la un „viitor” în ochii lumii. Isus a fost atât de onorat de acest gest încât a spus că ea va fi amintită oriunde va fi predicat Evanghelia. Aceasta este închinarea sacrificială: să-I oferim viața noastră. Să-L iubim cu întreaga noastră ființă va avea un preț, El ne-a promis asta. Dar a ne oferi pe noi înșine în închinare este o mireasmă plăcută pentru El, și nu există împlinire mai mare pentru noi decât aceasta.

Poate că pentru noi nu este la fel de literal să Îl ungem pe Isus așa cum a făcut-o Maria, când El era fizic prezent. Dar asta nu înseamnă că nu putem să ne închinăm în același mod. Poate că pentru noi arată diferit acum, poate că El îți cere să îți dăruiești economiile de-o viață cuiva aflat în nevoie, sau poate trebuie să renunți la ceva ce prețuiești foarte mult, sau poate vrea mai mult din timpul tău , despre care spui că „nu-l ai”, când de fapt doar alegi să-l petreci altfel.

Poate că putem să-I oferim slujirea noastră, ascultând poruncile din Cuvântul Său pe care deseori le ignorăm. Poate că nu te-ai trezit niciodată devreme sau nu ai stat vreodată până târziu doar ca să-I cânți din inimă, singur în camera ta, chiar dacă nimeni altcineva în lume nu te aude în afară de El. Dacă nu ai bunuri materiale de adus înaintea Lui, ai trupul tău pe care să I-l oferi ca o jertfă vie. Dacă îți pierzi vitalitatea trupului, ai vocea ta ca să o ridici spre El în cântare, mulțumire și adorare. Chiar dacă bunurile îți sunt luate, trupul îți este slăbit și vocea îți este redusă la tăcere, mai ai inima ta pe care să I-o oferi, să îi dăruiești o închinare în duh și în adevăr, din orice loc și în orice moment, asta fiind o jertfă pe care nimeni nu ți-o poate lua.

Psalmul 29 începe cu această poruncă: „Aduceți Domnului slava cuvenită Numelui Său; închinați-vă Domnului îmbrăcați în podoabe sfinte.” A „atribui” înseamnă „a considera ceva ca fiind datorat, a considera o calitate ca aparținând cuiva.” A atribui, a credita, a recunoaște.

Ce lucru uimitor că Dumnezeu ne-a dat nouă unor ființe finite, frânte, create chiar de El, puterea de a-I atribui glorie.

Este pentru că El ar putea deveni mai frumos decât este deja sau că la slava Lui ar mai putea fi adăugat ceva? Nu, El este perfect, iar la perfecțiunea desăvârșită nu mai poate fi nici adăugat, nici luat ceva. Nu putem să-L facem mai glorios decât este deja. Însă putem să nu recunoaștem gloria care I se cuvine.

Scopul închinării nu este să fim slujiți sau să primim ceva de la El, ci să oferim glorie acolo unde ea este deja cuvenită. Nu este doar un timp în care să ne concentrăm pe ce poate face Dumnezeu pentru noi, deși lista lucrurilor minunate pe care ni le oferă este nesfârșită ci este un timp în care să ne amintim cine este El. Este o oportunitate de a experimenta libertatea de a ne lua ochii de la noi înșine și de a-L lăuda pe Cel care este infinit mai mare decât noi. El este glorificat prin aceasta, până în punctul în care devenim, literalmente, mireasma lui Hristos nu doar pentru lume, ci și înaintea lui Dumnezeu Însuși.

„Cântați Domnului, toți locuitorii pământului! Vestiți din zi în zi mântuirea Lui! Vestiți slava Lui printre neamuri, minunile Lui printre toate popoarele! Căci Domnul este mare și foarte vrednic de laudă; El este de temut mai presus de toți dumnezeii. Căci toți dumnezeii popoarelor sunt idoli, dar Domnul a făcut cerurile. Măreția și strălucirea sunt înaintea feței Lui, tăria și bucuria sunt în Locașul Lui cel Sfânt.” 1 Cronici 16:23-34

- Much Love