House of David

Cântece, sulițe și multe lacrimi

Recapitulare

Studiul despre viața lui David: cine a fost el și ce a făcut. Am vorbit despre cine a fost David înainte să devină regele lui Israel și ce lecții putem învăța din viața țe lui. În prima săptămână: „De ce Dumnezeu l-a ales pe David” — pentru că inima lui Dumnezeu fusese frântă: poporul L-a părăsit pe Dumnezeu ca rege al lor și I-a cerut să le dea un rege omenesc, ca să fie asemenea celorlalte neamuri. Așa că Dumnezeu a ales un bărbat numit Saul, un om care arăta ca un rege, vorbea ca un rege, se purta ca un rege. Era înalt și puternic, și Saul a început bine.

Dar, după câțiva ani de conducere, inima lui Saul a început să se depărteze de Dumnezeu. A încetat să se mai teamă de Dumnezeu și a început să se teamă de oameni; a început să nu mai asculte de cuvântul lui Dumnezeu. Așa că Dumnezeu a trebuit să găsească un nou conducător. Și a privit spre câmpiile Betleemului, unde era un tânăr — cel mai mic dintre opt fii — al unui om numit Isai. Iar acest tânăr se numea David. Era un păstor, și am auzit că Dumnezeu l-a ales pentru că era un om după inima Lui.

Săptămâna trecută am văzut cum David l-a ucis pe uriașul Goliat, cum a pășit în valea Elah, cu praștia și pietrele sale, și l-a doborât pe uriașul care sfida oștirile Dumnezeului celui viu. A fost un moment incredibil pentru un băiat de 15 ani, care a fost catapultat într-o situație în care niciun alt bărbat nu a avut curajul să lupte. David a avut. Și, dintr-odată, numele lui a devenit cunoscut în toată țara. Oamenii strigau: „David!” Fetele îl aclamau. Toată lumea vorbea despre el.

Dacă David ar fi avut o linie de pantofi, toți ar fi vrut „pantofii lui David”. Dacă ar fi fost o celebritate, toată lumea l-ar fi urmărit, ar fi scris despre el, ar fi postat despre el. Era ca o senzație de internet, numele lui devenise viral. Toți voiau să-l cunoască pe David.

Dar în spatele acestei povești, era cineva care privea din umbră. În timp ce lumea aplauda, acest om era suspicios: „Cine este acest băiat, David? Cine-i tatăl lui? De unde vine?”

I s-a spus: „Saul, el este fiul lui Isai. E cel mai tânăr dintre fiii lui. E băiatul care cântă la harpă pentru tine în palat, când ai acele momente de tulburare și furie.” — pentru că Saul începea să-și piardă mințile, să înnebunească puțin.

Saul a spus: „Aduceți-l la mine.” Și au început să vorbească.

1 Samuel 18:1 - „După ce David a terminat de vorbit cu Saul, sufletul lui Ionatan s-a alipit de sufletul lui David și Ionatan l-a iubit ca pe sine însuși.”

Versetul 2 -Saul l-a oprit pe David să se mai întoarcă la familia lui.

Poate că nu pare o scriere importantă, dar aici începe controlul lui Saul asupra lui David. Era un spirit manipulativ, dominant. „Nu mai poți merge acasă la tatăl tău. Trebuie să rămâi aici, cu mine.” Poate păreaun detaliu mic, dar acesta a fost începutul drumului greu pe care David urma să-l parcurgă.

Dacă este să privim la portretul psihologic al lui Saul, un text spune că Saul avea întotdeauna o suliță în mână. El stătea pe tron cu sulița în mână, lucru puțin ciudat având în vedere că era înconjurat de gărzi, într-un palat păzit de ostași, într-o cetate înconjurată de ziduri. Și totuși, el simțea nevoia să aibă tot timpul o suliță la el.

Saul devine rege deoarece poporul Israel dorește să fie la fel ca celelalte popoare și să aibă un rege în carne și oase. Domnul le vorbise: „Vreau Eu să fiu împăratul vostru. Vreau Eu să vă conduc.” Dar ei nu au vrut asta. Ei vroiau un rege în carne și oase.

Națiunile vecine aveau regi dintre oameni, de la care primeau în mod direct ordine. Cu toate că Dumnezeu le vorbise ca ei să fie conduși și călăuziți de însuși Dumnezeu, ei au spus: „Noi vrem un rege, vrem să fim ca și vecinii noștri. Ei au regi, ne trebuie și nouă regi.” Saul ajunge la putere (numele lui în ebraică înseamnă „cerință”).

Poporul a cerut și l-au primit pe Saul. Ciobănașul David apare în scenă dipă ce îl învinge pe Goliat și este chemat la palat ca să cânte la instrumente pentru a-l calma pe Saul.

Lumea ar fi putut crede că, după ce David l-a ucis pe Goliat, acela a fost începutul gloriei sale, al marii sale domnii. Mulți ar spune: „Da, după ce l-a învins pe Goliat, David a devenit cel mai mare rege.” Dar oamenii sar peste 16 ani din viața lui David. Pentru că momentul care trebuia să-l propulseze spre glorie a fost de fapt momentul care l-a aruncat în cea mai adâncă, întunecată și dificilă perioadă a vieții sale — școala frângerii.

Dumnezeu are o universitate — foarte puțini se înscriu în ea, și chiar mai puțini absolvesc. Este o școală pentru bărbați și femei care doresc să devină mai asemănători cu Isus. Iar în acest proces, Dumnezeu folosește adversitățile care vin împotriva lor ca să-i frângă, pentru ca, prin acea frângere, să poată aduce vindecare unei lumi frânte.

David se înscria, fără să știe, în școala sacră a frângerii lui Dumnezeu. Urma să treacă prin cei mai grei ani ai vieții lui — ani care aveau să-l pregătească pentru tron. Dumnezeu urma să folosească nebunia lui Saul ca să-i frângă inima lui David — pentru ca David să nu devină niciodată ca Saul. Dumnezeu nu voia un „Saul 2.0”; Dumnezeu căuta un David.

1 Samuel 18:1 - „După ce David a terminat de vorbit cu Saul, sufletul lui Ionatan s-a legat de sufletul lui David și l-a iubit ca pe sine.”

Aceasta nu era o iubire de natură lumească — lumea ar încerca să pervertească această poveste — ci Ionatan l-a iubit pe David atât de mult încât nu doar că a vrut să-i fie cel mai bun prieten, ci a făcut un legământ cu el, spunând: „David, chiar și atunci când vei greși sau vei face lucruri nebunești, eu voi fi prietenul tău pentru tot restul vieții. Voi fi alături de tine la bine și la rău.”

Ionatan era fiul regelui — și, pe drept, el ar fi putut fi următorul la tron — dar a ales să-l slujească pe David.

În versetul 3, Ionatan a făcut un legământ cu David și l-a iubit ca pe sine. În versetul 4, i-a dat haina sa, tunica, sabia și centura. Era un semn: „David, văd mâna lui Dumnezeu peste viața ta. Văd chemarea Lui în tine. Nu mă simt amenințat de tine. Vreau să-ți fiu prieten.”

Și putem învăța ceva din prietenia dintre Ionatan și David. Cu toții ne dorim un „Ionatan” în viața noastră. Dar ca să ai un Ionatan, trebuie să fii un Ionatan. Culegi prietenii pe care îi semeni. Dacă semeni loialitate, vei culege loialitate. Dacă semeni onoare, vei culege onoare. Dacă semeni bunătate, vei culege bunătate.

Ionatan era genul de prieten care sacrifica pentru David, îl apăra în fața altora — chiar și când David era acuzat pe nedrept. Ionatan i-a oferit lui David libertatea de a fi el însuși.

Nu ești recunoscător pentru prietenii care îți dau voie să fii tu însuți? Care spun: „E în regulă, scoate-ți pălăria, relaxează-te, strigă dacă trebuie, plângi dacă e nevoie.” Prietenii care nu te judecă, ci doar stau și plâng cu tine.

Ionatan era o sursă constantă de încurajare.

1 Samuel 18:2 -„Saul nu l-a lăsat pe David să se mai întoarcă la casa tatălui său.” Unii trec peste asta ca și cum n-ar fi nimic, dar era un semn al controlului pe care Saul voia să-l aibă asupra lui David. Era momentul „steagului roșu” — David ar fi trebuit să vadă: „Regele acesta are un duh manipulator — nu mă lasă nici măcar să-mi văd familia.” Dar David era inocent, tânăr, doar 15 ani. Era acolo ca să slujească.

În versetul 5, Saul îi dă misiuni: „Du-te și fă asta, și asta.” Și tot ce făcea David, reușea.

Saul era împăratul, însă tinerelul David începe să aibă popularitate și trecere în fața oamenilor. Saul merge la luptă împotriva filistenilor. Filistenii erau greu de cucerit deoarece îl aveau pe Goliat, un uriaș, care era greu de biruit. Este clar din text că lui Saul îi este frică de Goliat. Nimeni din armata lui Israel nu a îndrăznit să îl confrunte pe Goliat.

În lumea antică a Orientului Apropiat, când mergeai la luptă, dacă invingeai, era o lege, regulă: pradade război, care însemna că, în momentul în care ai învins, puteai merge în acea națiune și să iei orice îți convenea din ea. Așadar, dacă două armate mergeau la luptă, iar una o biruia pe cealaltă, armata care biruia, avea dreptul să ucidă pe toți soldații și să ia ca prizonieri, sclavi toate soțiile și copiii rămași.

În acea vreme, oamenii erau și ei văzuți ca o proprietate. Așa că, atunci când David ajunge în toiul luptei dintre evrei și filisteni și îl vede pe Goliat, pe care nu îl înfruntă nimeni și el e gata să îl înfrunte, devine erou național. Aceste femei care cunoșteau ce însemna dacă pierdeau acest război, când văd că cineva are curajul să confrunte dușmanul, se simt ușurate că viața rămâne normală.

Atunci când armata se întoarce biruitoare, toate femeile celebreză biruința armatei lui Israel. Poporul cântă despre Saul doar pentru că el era rege, dar toți îl celebrează pe David deoarece acesta a stat pentru poporul său.

În versetul 7, întorcându-se dintr-o bătălie câștigată, femeile cântau: „Saul a lovit miile lui, iar David zecile lui de mii.”

Lumea te va compara mereu cu altcineva: „Tu nu ești ca fratele tău.” „De ce nu ești ca sora ta?” „Dece nu poți fi mai mult ca ei?”

Lumea trăiește prin comparații. Dar tu nu trebuie să accepți duhul comparației.

Pentru că iată ce face comparația: Saul a lăsat comparația să pătrundă atât de adânc în el încât i-a întunecat claritatea chemării sale.

Comparația întotdeauna va întuneca claritatea chemării tale. Atâta timp cât te compari cu altcineva, nu poți vedea drumul și chemarea pe care Dumnezeu ți le-a dat. Dumnezeu ne-a dat fiecăruia o cursă unică de alergat. Dar dacă, în timp ce alergi, te uiți în stânga sau în dreapta, vei cădea, vei rata direcția. Cât timp privești la el, la ea, dorindu-ți ce are el, ce are ea, nu vei trăi chemarea ta.

Și partea frumoasă e că Dumnezeu te-a făcut unic. Nu mai este nimeni ca tine în lume. Ești original. Ești valoros. Ești fiul sau fiica lui Dumnezeu.

Și cu cât înțelegi mai bine cine ești în Hristos, cu atât mai mult poți sărbători succesul celor de lângă tine.

În versetul 8 scrie: „Îi atribuie lui zeci de mii, iar mie doar mii. Ce-i mai lipsește acum decât împărăția?” Și din ziua aceea, Saul l-a privit cu suspiciune pe David.

Era mai mult decât o problemă politică. Saul lasă ca inima lui să fie umplută cu invidie, mânie. David făcuse doar ceea ce Domnul îl chemase să facă. A devenit un războinic măreț. De mic copil fusese obișnuit cu situațiile dificile. El doar făcuse ceea ce Domnul îl chemase să facă, însă acest lucru a stârnit gelozia și mânia împăratului.

Întotdeauna ceea ce cultivăm înăuntru, iese în afar. Ceea ce cultivăm înăuntru atinge fie prezența luminii, fie prezența întunericului.

Ochii lui Saul s-au abătut de la propria-i chemare și au început să-l urmărească pe David. Și, în cele din urmă, această comparație l-a dus pe Saul pe un drum al distrugerii.

Drumul comparației este un drum al pieirii. Oprește-te din a te compara. Nu mai invidia ce au alții, de parcă Dumnezeu ar fi uitat să te binecuvânteze și pe tine. Dacă vei începe să te bucuri sincer de ceea ce face Dumnezeu în viața altora, vei începe să vezi și binecuvântările pe care Dumnezeu vrea să le aducă în viața ta.

Versetul 10 - într-o zi, Saul era în casa lui, iar David cânta la harpă. David cânta: „Precum dorește cerbul izvoarele de apă, așa Te dorește sufletul meu pe Tine, Dumnezeule.” Iar Saul, deoparte, ascuțea o suliță. David cânta: „Sufletul meu însetează după Tine…” — și dintr-odată: David începe să se ferească de sulițe!

Saul nu a aruncat doar una, ci două, și apoi mai multe. Și întrebarea este: Ce faci când cineva aruncă sulițe spre tine? Ce faci când cineva începe să arunce „sulițe” în direcția ta?

În viețile noastre, sunt oameni care aruncă sulițe verbale. Și, sigur, vrăjmașul a încercat să te atace în mai multe moduri.

Dar adevărul despre viața de creștină este: De multe ori căutăm un fel de „card creștin” care să spună: „Totul va fi grozav, perfect, fără probleme.” Însă Isus nu ne-a promis o viață perfectă. El ne-a promis un Mântuitor perfect, în orice sezon al vieții. El nu a promis că nu vom avea furtuni, dar a promis că va fi adăpostul nostru în fiecare furtună, refugiul și tăria noastră.

​Nu poți intra în slujire dacă îți este frică de durere. Nu poți urma pe Isus dacă nu poți îndura durerea. Pentru că, dacă vrei să-L urmezi pe Isus — nu există cunună fără cruce, nu există scop fără suferință.

Dumnezeu are o universitate — e o școală mică, puțini se înscriu în ea și chiar mai puțini o absolvă. Este școala frângerii, pentru că Dumnezeu duce lipsă de oameni care să conducă cu un duh frânt și smerit.

Dumnezeu nu caută oameni care să se prefacă că au totul sub control — „Sunt perfect, nu plâng niciodată, n-am probleme.” Dumnezeu caută bărbați și femei ca David, care spun: „Dumnezeule, unde ești? Mă simt singur. Simt că sulițele vin din toate părțile. Am nevoie de Tine.”

„Cercetează-mă, Doamne. Creează în mine o inimă curată.”

Știi care e lucrul frumos la David? Niciodată nu a ridicat sulița și nu a aruncat-o înapoi.

În restul capitolului 1 Samuel 18, vedem că Saul aruncă o suliță după alta, iar apoi fiica lui Saul se îndrăgostește de David. Acum, Saul avea doi copii care îl iubeau pe David —Ionatan, cel mai bun prieten al lui, și fiica lui, care voia să se mărite cu el. Așa că Saul s-a gândit: „Bine, am să-i dau fiica mea de soție, și apoi am să-l trimit în prima linie a frontului împotriva filistenilor — și inamicii mei îl vor ucide.”

În povestea aceasta, Saul era un om nebun. Își pierduse mințile. Era robit de gelozie și furie. Dorea cu orice preț să-l omoare pe David. Făcea tot ce putea pentru a-l scoate din Israel.

Un „Saul” este cineva care te urmărește, te bârfește, inventează zvonuri despre tine, se bucură când cazi, se roagă să eșuezi, și face tot posibilul ca viața ta să fie mizerabilă.

Întrebarea e: Cum răspunzi tu? Ce faci când cineva aruncă sulițe spre tine?

Oprește-te din a-i privi pe ceilalți ca pe „Sauli” din viața ta și întreabă-te: „Este posibil ca Saul să fie în mine?” Ar putea să existe în tine o sămânță de gelozie, invidie, comparație, suspiciune, nesiguranță? Pe interior, îți ascuți și tu o suliță, pregătindu-te să te răzbuni pe cineva care te-a rănit, sau care te amenință?

David nici măcar nu și-a dat seama că era înscris la școala frângerii. Dumnezeu folosea nebunia regelui Saul ca să-l frângă pe David —pentru ca David să nu devină niciodată un rege ca Saul.

Dumnezeu nu este autorul răului, dar știe să folosească durerea prin care treci, ca să modeleze în tine inima cu care te-a chemat să conduci. Pentru că El nu vrea ca tu să devii un alt Saul.

Cea mai mare durere a lui Dumnezeu a fost că Saul a devenit un rege pe care El nu l-a chemat să fie.

Inima lui Dumnezeu a fost frântă, și a trebuit să se asigure că David nu va repeta greșeala lui Saul.

David avea 17 ani când au început să zboare sulițele spre el.

Între capitolul 1 Samuel 18 și 21 sunt șapte ani de nebunie. Șapte ani în care David prospera pe o parte — și era atacat de propriul său rege pe cealaltă. Erau cele mai bune vremuri și, în același timp, cele mai rele vremuri.

Ciudat, nu-i așa? Că poți avea succes, și totuși să existe cineva care te urăște pentru succesul tău?Care e gelos, care nu suportă că ești binecuvântat.

Cu cât Îl urmezi mai mult pe Isus, cu atât devii o țintă mai mare pentru vrăjmaș.

Conducerea aduce succes — și succesul atrage dușmani. Oamenii nu vor suporta asta. Unii îți vor căuta defectele și slăbiciunile, se vor ruga să eșuezi, și vor aplauda când cazi.

De aceea Dumnezeu l-a trimis pe Ionatan în viața lui David. Dumnezeu știa că David va avea nevoie de un prieten în vale.

Și Ionatan era acolo, în 1 Samuel 19. După ce Saul încercase de mai multe ori să-l omoare pe David, îl cheamă pe fiul său, Ionatan, și îi spune: „Ionatan, trebuie să-l ucidem pe David.” Dar Ionatan aleargă la David și îi spune: „David, ascunde-te! Tatăl meu vrea să te omoare!”

Așa că David se ascunde, iar Ionatan merge la tatăl său și-l roagă: „Tată, te rog, nu-l ucide. Este un om nevinovat.”

În versetul 5, Saul spune: „Bine, nu-l voi ucide.”

Ionatan îl aduce pe David înapoi. Dar, în versetul 9, David cântă din nou și se închină: „Tu ești scutul meu, tăria mea, adăpostul meu, turnul meu de scăpare.” Și dintr-odată — sulițe din nou! „Ce? Credeam că ai spus că nu mă mai omori!” Dar Saul continuă să arunce sulițe…

Până când, în cele din urmă, trimite oameni să-l urmărească pe David și să-i păzească casa. În acea noapte, Mical, soția lui, îi spune: „David, trebuie să fugi!” — și îl ajută să evadeze pe fereastră, în noapte.

David fuge singur, speriat, întrebându-se: „De ce mi se întâmplă mie asta?”

Ce faci când o suliță este aruncată spre tine? Toți ceilalți din lume știu ce să facă: Ridici sulița și o arunci înapoi. Și, făcând acest mic gest de a întoarce sulița, dovedești multe lucruri: că ești curajos, că stai pentru ceea ce e drept, că ești tare și nu te lași călcat în picioare, că ești apărătorul credinței, păzitorul flăcării, vânătorul oricărei erezii — și că nu permiți să fii nedreptățit.

Toate aceste trăsături demonstrează că ești un candidat pentru împărăție. Poate că ești chiar unsul Domnului —dar după chipul lui Saul.

Există însă posibilitatea ca, la vreo 20 de ani după încoronarea ta, să fii cel mai iscusit aruncător de sulițe din tot regatul. Și, desigur, vei spune: ‘Am dreptul să arunc sulițe — pentru că alții le-au aruncat mai întâi spre mine.’ Dar, dacă faci asta, vei deveni exact ca Saul.

Dumnezeu caută oameni frânți. Și starea de frângere este un loc frumos. În loc să intri într-o situație ca Saul, spunând: „Pot să fac asta! Mă descurc! Am abilitățile!” —Dumnezeu caută oameni care vin ca David, spunând: „Doamne, am nevoie de Tine. Cercetează-mă, Dumnezeule. Scoate din mine tot ce nu este de la Tine. Condu-mă pe calea veșniciei. Mă încred în Tine, chiar dacă vrăjmașii mă înconjoară, chiar dacă sunt clevetiri —Tu ești apărătorul meu,Tu ești adăpostul meu, fortăreața mea, turnul meu de scăpare. În Tine îmi pun nădejdea, în fiecare zi.”

Este ceva frumos în frângere. El trebuie să crească, iar noi să scădem.

În capitolul 19, Saul continuă să-l urmărească pe David. Mai multe sulițe. Mai multe atacuri.

Este un proces dureros, dar, dacă nu permiți amărăciunii să prindă rădăcini, vei reuși. Dacă nu te amarăști, poți deveni liderul care Dumnezeu te-a chemat să fii.

Dumnezeu caută oameni care pot suporta procesul, care pot deveni vase frânte pentru a aduce vindecare unei lumi frânte. El caută oameni care nu fug de încercare.

Și ce a făcut David? Nu a aruncat sulițele înapoi. A ales să slujească, să iubească, să ierte, să fie loial.

Și a continuat să prospere.

Dumnezeu nu binecuvântează ura, nici răul, nici lipsa de onoare —dar îi binecuvântează pe oamenii care aleg dragostea.

În lumea noastră de azi, există un duh al lui Saul. În Romania, în întreaga lume. Vrăjmașul ridică sulițe și strigă: „Hai românașii mei! Aruncați sulițe unii în alții! Această rasă împotriva aceleia, acest partid împotriva celuilalt, acești oameni împotriva celorlați.”

Trăim într-o cultură a sulițelor aruncate. Și lumea ne spune: „Nu fi slab! Ia-ți sulița și dă înapoi! Asta înseamnă să fii puternic!”

Dar Isus a spus: „Cei ce scot sabia, de sabie vor pieri.”

Deci ce faci când sulițele sunt aruncate spre tine?

Te încrezi în Dumnezeu.

→ Mergi în dragoste.

→ Onorează pe toți.

→ Rămâi concentrat.

Saul a încercat să-l omoare pe David de 21 de ori. Dar David a învățat un adevăr: Câtă vreme nu renunți, omul nu poate anula ceea ce Dumnezeu a rânduit.

Oamenii pot încerca să te doboare — dar nu te pot atinge. „Nicio armă făurită împotriva ta nu va prospera, și orice limbă care se ridică împotriva ta va fi osândită.”

În 1 Samuel 20, David avea cam 21 de ani. Trecuseră șase ani de când îl învinsese pe Goliat. Șase ani de sulițe, suferință, evadări.

David îl cheamă pe Ionatan și îi spune: „Ionatan, tatăl tău tot încearcă să mă omoare. Nu știu ce-am făcut. Cu ce l-am supărat?”

Ionatan răspunde: „Nu, David, tatăl meu n-ar face așa ceva!”

Dar David îi spune: „Ionatan, tu nu înțelegi. Ești fiul lui — nu ți-a spus adevărul ca să nu te rănească. Dar, pe viața Domnului, între mine și moarte nu e decât un pas.”

Ai fost vreodată acolo? Când simți că e doar un pas între tine și sfârșit?

Atunci Ionatan înțelege și spune: „Bine, David, iată ce vom face. Urmează o sărbătoare, iar tata are un loc la masă pentru tine. Dacă nu te duci, vom vedea cum reacționează. Ascunde-te pe câmp — și după câteva zile voi veni la tine.”

Versetul 27 -„A doua zi, locul lui David la masă era iarăși gol. Și Saul l-a întrebat pe Ionatan: «De ce nu a venit fiul lui Isai nici ieri, nici azi la masă?»”

Se simte tensiunea crescând.

Ionatan răspunde: „David m-a rugat cu stăruință să-i dau voie să meargă la Betleem.” — încearcă să-l acopere, să vadă cum reacționează tatăl său.

Dar, în versetul 30, mânia lui Saul se aprinde: „Fiule al unei femei stricate și răzvrătite! Nu știu eu oare că te-ai aliat cu fiul lui Isai, spre rușinea ta și a mamei tale?!”

Vedeți ce se întâmplă? Saul e furios pe fiul său, dar în adâncime e furios pe Dumnezeu. E furios pe David. E furios pe el însuși.

Adevărata problemă era rădăcina din inima lui Saul: El spera ca împărăția să rămână în familia lui. Împărăția urma să continue prin familia lui Saul. El voia ca Ionatan să preia tronul. Dar Ionatan știa că nu era a lui.

Nu e uimitor, că Ionatan, trăind sub un tată instabil, într-o situație plină de nebunie, a reușit totuși să aibă ochi limpezi și o inimă curată?​

El i-a spus tatălui său: „Tată, nu e a mea de luat. Dumnezeu este Cel care hotărăște cine trebuie să fie rege. Mâna lui Dumnezeu este peste David.”

Ionatan nici măcar nu a încercat să-l elimine pe David pentru a-i lua locul — îl iubea cu sinceritate.

Dar Saul i-a spus: „Ascultă, trebuie să-l terminăm. Împărăția e a ta, Ionatan. Du-te, prinde-l, el trebuie să moară.”

Iar Ionatan i-a răspuns: „Tată, dar ce a făcut el? De ce trebuie să-l omorâm?” Atunci Saul și-a aruncat sulița chiar spre fiul său. Și Ionatan a înțeles că tatăl său chiar intenționa să-l omoare pe David.

De 21 de ori, în aceste trei capitole, Saul a încercat să-l ucidă pe David — și nu a reușit nici măcar să-l atingă.

David nu a fost niciodată lovit. Cu timpul, el a învățat un secret bine păstrat:

→ Nu înveți nimic din arta, ușor de deprins, a aruncării sulițelor.

→ Ține-te departe de compania aruncătorilor de sulițe.

→ Ține-ți gura închisă.

Nu învăța căile lui Saul. Nu rămâne în preajma „Saulilor” care continuă să arunce sulițe. Dacă ești printre aruncători de sulițe — oprește conversația.

La sfârșitul capitolului 1 Samuel 20, Ionatan se întâlnește cu David. Plânge și îi spune: „David, trebuie să pleci. Tatăl meu vrea să te omoare, și nu se va opri până când nu vei fi mort, până nu vei dispărea de pe fața pământului. Te va vâna tot restul vieții sale. Trebuie să fugi. Fugi departe. Nu mai poți rămâne aici. Trebuie să pleci într-o altă țară.”

Și David, înainte să plece, plânge pe umărul lui Ionatan. E un moment sfâșietor, plin de durere, dar și de iubire și legământ.

Ionatan îi spune: „Legământul nostru rămâne. Voi fi mereu prietenul tău.”

În capitolul 21, Scriptura spune că David fuge la o cetate. Este interesant cum reacționează după toate acestea. E ca și cum își pierde cumpătul. Se duce la preotul Ahimelec, iar acesta îl întreabă: „De ce ești singur? Unde este toată armata ta?” Pentru că David, oriunde mergea, era înconjurat de oameni — sute, mii de soldați.

Dar acum era singur, izolat, speriat, descurajat.

Și, de cele mai multe ori, cele mai mari greșeli le facem când suntem obosiți, furioși, izolați sau plini de teamă. Așa era și David. Și începe să mintă: „Regele Saul m-a trimis într-o misiune secretă. Suntsingur. Nu pot spune detalii.” Spunea asta pentru că nu voia să moară și nici să pară slab.

Apoi mănâncă pâinea sfântă, pe care doar preoții aveau voie să o mănânce. Și în versetul 8 spune: „Ai o armă? Am nevoie de ceva cu care să mă apăr. Ai ceva aici?”

Iar preotul îi răspunde: „Da, e o armă aici. De fapt, e arma pe care ai folosit-o tu acum șapte ani — sabia lui Goliat, filisteanul pe care l-ai ucis.”

Acesta ar fi trebuit să fie momentul de trezire pentru David. Un semnal clar de la Dumnezeu: „David, amintește-ți cine ești!”

Preotul a spus: „Este învelită într-o pânză, în spatele efodului. Dacă vrei, ia-o. Nu mai este nicio altă sabie aici.”

Dar David, în loc să se trezească, continuă să alunece în jos. Ajunge la cel mai jos punct al vieții sale. Și totuși — Dumnezeu nu l-a părăsit.

Dumnezeu nu ne abandonează când atingem fundul prăpastiei. Ne iubește în zilele noastre cele mai rele, la fel ca în cele mai bune.

David a spus: „Dă-mi-o.” Și a luat sabia — a luat lucrurile în propriile mâini. A fugit la Gat, orașul din care era Goliat. Când a ajuns acolo, regele a spus: „Stai puțin… tu ești acela despre care se cântă: ‘Saul și-a ucis miile, iar David zecile de mii’?”

David s-a temut că îl vor ucide. Și, spune Scriptura, a început să se prefacă nebun. A făcut zgârieturi pe porți, saliva îi curgea pe barbă — se comporta ca un om ieșit din minți.

Dacă a existat vreodată cel mai jos punct al vieții lui David, acela a fost. Unde era războinicul David? Unde era băiatul curajos care înfruntase leul, ursul și uriașul? Acum era obosit, speriat, furios, descurajat, singur.

Și Scriptura adaugă chiar un moment ironic. Regele spune: „De ce mi-ați adus acest nebun? Nu am destui nebuni în țara asta? De ce mi-ați mai adus încă unul?” Și astfel se încheie scena.

În 1 Samuel 22:1 citim: „David a plecat de acolo și s-a adăpostit în peștera Adulam.”

Dar ce putem învăța din viața lui David până aici?

Că, de multe ori, căile lui Dumnezeu ni se par cele mai neatractive atunci când suntem furioși, fricoși sau izolați. David a început să acționeze din emoții — a luat decizii bazate pe frică și oboseală. De obicei, așa cădem și noi.​

Mai învățăm că, dacă vrem să facem ceea ce Dumnezeu ne-a chemat să facem, vor fi aplauze — dar vor fi și sulițe. Și vor fi multe lacrimi.

Dar vor fi și bucurii. Vor fi momente de intimitate cu Dumnezeu, în care vom descoperi profunzimea iubirii Sale. Și vor fi vremuri în care toate cârjele din viața ta vor fi îndepărtate.

David se sprijinea pe:

• Samuel, păstorul său spiritual;

• Isai, tatăl său;

• poziția sa în armată;

• Ionatan, prietenul său;

• Mical, soția sa.

Dar toate aceste cârje au fost date la o parte.

Și atunci, pe cine te sprijini când nu mai ai nimic de sprijinit? Răspunsul: Te sprijini pe Dumnezeu. Și descoperi că El este suficient. Că El este cu tine atunci când mama și tatăl te părăsesc, când prietenii te abandonează, când pierzi slujba pentru care ai muncit atât de mult.

Când sulițele sunt aruncate spre tine — există un adăpost. Există un braț tare pe care te poți sprijini.

Brațul Domnului este puternic.

Și acolo, în acea peșteră, David a scris Psalmul 27: „Domnul este lumina și mântuirea mea; de cine să mă tem? Domnul este tăria vieții mele; de cine să-mi fie frică? Când cei răi se ridică împotriva mea, vrăjmașii mei se clatină și cad. Chiar dacă o oaste ar tăbărî împotriva mea, inima mea nu se va teme. Chiar dacă s-ar ridica război împotriva mea, tot aș fi plin de încredere. Ascultă-mi glasul, Doamne, când Te chem; ai milă de mine și răspunde-mi. Inima mea zice din partea Ta: Caută fața Mea! Fața Ta, Doamne, o voi căuta. Nu-Ți ascunde fața de mine, nu mă lepăda, nu mă părăsi, căci Tu ai fost ajutorul meu. Învață-mă căile Tale, Doamne,

și condu-mă pe calea cea dreaptă din pricina potrivnicilor mei. Chiar dacă se ridică împotriva mea martori mincinoși, eu rămân încredințat de un lucru: voi vedea bunătatea Domnului în țara celor vii. Așteaptă pe Domnul. Fii tare. Îmbărbătează-ți inima. Așteaptă pe Domnul.”

Dacă te simți părăsit — te înșeli. Dumnezeu este cu tine.

Dacă se aruncă sulițe spre tine — nu le ridica. Nu le arunca înapoi.

Continuă să mergi înainte. Continuă să te încrezi în Dumnezeu.

David spunea: „Lacrimile mele au fost hrana mea zi și noapte.”

Dumnezeu caută bărbați și femei frânte, care să intre în școala Lui, în universitatea frângerii, pentru ca El să-i poată trimite să vindece o lume frântă.