Dumnezeul care suferă
“Să iubești cu adevărat înseamnă să fii vulnerabil”
Pe vremea lui profetului Ezechiel, când slava lui Dumnezeu locuia în templu, poporul pe care îl iubea ajunsese să îl respingă în toate felurile. În casa Lui erau nelegiuiri, idoli făcuți în cinstea altor dumnezei, iar păcatul scăpase de sub control. Din cauza inimilor împietrite și a blasfemiei din templu, care era un loc menit să fie sfânt, dar acum pângărit, Dumnezeu nu mai putea rămâne acolo. Ni se spune în capitolele 10 și 11 din Ezechiel, că slava lui Dumnezeu începe să părăsească Templul treptat.
Întotdeauna am citit această poveste ca pe o simplă relație cauză-efect, o consecință firească a acțiunilor oamenilor. Dumnezeu a oferit poporului Său o oportunitate pe care ei nu au fructificat-o, așa că El nu putea continua să locuiască într-un loc pervertit. Părea corect acest lucru. Până de curând, când am citit această întâmplare într-un mod diferit față de cum o citisem vreodată.
Împărtășeam o durere profundă din viața mea, plângându-mă că, oricât ai oferi celor din jur, nu poți niciodată garanta un anumit rezultat în ceea ce privește alegerile acelor persoane. Nu vom putea controla niciodată deciziile altora, atâta timp cât există liber arbitru. Încercam să mă vindec de durerea de a iubi oameni care fac alegeri ce te rănesc. Atunci am citit despre porțiunea asta din cartea profetului când Domnul a fost nevoit să plece din Templu în Ezechiel.
Dumnezeu cerurilor, Stăpânul Suveran a trebuit să-și împacheteze lucrurile, ca un iubit părăsit, și să plece din propria Lui casă.
Imediat am simțit cum mi se strânge inima.
Tatăl nostru iubitor și plin de compasiune este adesea perceput ca un judecător aspru și lipsit de inimă. Rar ne gândim la emoțiile lui Dumnezeu. De obicei, Îl vedem doar ca fiind Invincibil, Atotputernic, de neclintit și uităm că și El experimentează emoții.
Dacă El părăsește Templul, noi vedem acest lucru ca o pedeapsă pentru păcatele poporului care L-au pângărit. Nu Îl vedem pe Dumnezeu ca pe un iubit respins, a cărei inimă este sfâșiată de ruptura dintre El și poporul Său. Imaginează-ți-L ca pe un soț care „își face bagajele” și trebuie să plece din propria casă, din cauza despărțirii dintre El și mireasa Lui, pentru care a dat totul.
Este atât de ușor să-L dezbrăcăm pe Dumnezeu de simțurile Lui, să-L vedem ca pe un zid de piatră. În cel mai bun caz, poate Îl vedem capabil să ne înțeleagă durerea și să empatizeze cu noi. Dar dacă, în suferința noastră, noi suntem cei care ajungem să empatizăm cu durerea Lui? Când suntem trădați, abandonați, când inimile noastre sunt sfâșiate de alegerile altora? Când suferința pare fără sfârșit și viața ne stoarce de puteri, pătrundem într-un loc din inima lui Dumnezeu în care doar suferința ne poate conduce.
Când Pavel le-a scris credincioșilor din Filipi din închisoare, le-a spus că dorește să-L cunoască pe Hristos și „părtășia suferințelor Lui.” Există o intimitate unică și specială pe care o dobândim în relația cu El atunci când trecem prin suferință. Întrebarea nu este dacă Dumnezeu ne poate înțelege durerea, ci dacă noi putem înțelege durerea Lui.
Poate cea mai repetată expresie din cartea Ezechiel este „fiul omului,” care apare de 45 de ori. Aceasta subliniază faptul că moștenim părinții din care provenim. Când Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Omului, divinitatea a intrat în umanitate. Isus era comoara Tatălui Său, Fiul lui Dumnezeu, dar acum putea experimenta tot ce poate experimenta un om. Acum putea fi rănit.
Așa cum spunea C.S. Lewis, „să iubești cu adevărat înseamnă să fii vulnerabil.” Dumnezeu ne-a iubit mai întâi și, astfel, S-a făcut vulnerabil, fiind primul care și-a dăruit inima. Și-a pus întreaga iubire în joc, știind că va rămâne neîmpărtășită. Aceasta este adevărata slujire, să îți dai viața pentru cei pe care îi slujești. Să renunți la mândrie, reputație, drepturi, pretenții. Să renunți la ceea ce „meriți.” Să fii primul care iubește, înainte ca dragostea să fie reciprocă și chiar și după, dacă nu este reciprocă deloc.
Dumnezeu ne-a demonstrat dragostea Lui astfel, pe când eram încă păcătoși, El L-a trimis pe Hristos să moară pentru noi. Unele traduceri spun „El ne-a dovedit dragostea Lui prin aceasta.” Nu a așteptat să-I întoarcem afecțiunea sau să răspundem în modul în care nădăjduia, înainte de a fi dispus să Se dea pe Sine pentru noi. A dat totul înainte ca noi să dăm ceva. Aceasta este adevărata esență a unui slujitor și a unui lider. Aceasta este dovada că cele două sunt același lucru.
Fiind primul care a iubit necondiționat, Dumnezeu S-a expus la o durere imensă. Știa că nu vom putea răspunde perfect iubirii Lui, știa că Îl vom trăda. Și totuși, chiar și El, Cel căruia îi aparținem cu adevărat, Cel care ne-a creat și singurul care ar avea dreptul să ne controleze, a ales să ne lase libertatea de a alege. Aceasta L-a rănit mai mult decât ne putem imagina, dar El a preferat această rană în locul unei „iubiri” sau „loialități” forțate.
Deși slava lui Dumnezeu a părăsit Templul în acea zi, povestea nu s-a sfârșit acolo. Pe când Ezechiel plângea în suferință pentru judecata celor răi, a întrebat pe Dumnezeu ce se va întâmpla cu rămășița lui Israel iar Dumnezeu i-a răspuns cu promisiunea minunată pe care mulți dintre noi o cunoaștem:
„Le voi da o altă inimă și voi pune în ei un duh nou. Voi lua din trupul lor inima de piatră și le voi da o inimă de carne, ca să umble după poruncile Mele și să păzească legile Mele și să le împlinească. Ei vor fi poporul Meu, și Eu voi fi Dumnezeul lor.” Ezechiel 11:19-20
Aceste promisiuni, scăldate în milă și compasiune, au venit imediat după ce Dumnezeu fusese rănit profund de mireasa Lui. Plin de ungerea suferinței, fidelitatea Lui a rămas neclintită, chiar și când a fost trădat.
Când suntem respinși, când viața ne lovește, când am dat totul pentru cineva care nu ne răspunde cu aceeași dragoste, intrăm în acel locaș special din inima lui Dumnezeu, Cel care a mers înaintea noastră. Și nu doar că ne oferă o inimă de carne, dar ne învață cum să iubim pe cei care nu ne pot iubi înapoi.
- Much Love
That is deep❤️