Despre zei mânioși, judecăți și curcubee
Despre un Dumnezeu diferit care pune preț pe valoarea vieții
Hai să vorbim despre potop. Pentru că cei din vechime o făceau. Sumerienii au vorbit despre potop, mesopotamienii au spus povești despre potop, babilonienii au avut relatări despre potop, iar aceste istorisiri despre revărsări mari de ape și puterea ei distructivă de a șterge totul de pe fața pământului, inclusiv orașe întregi, civilizații, popoare nu erau neobișnuite în lumea antică. Existau chiar și povești despre oameni care au construit corăbii ca să supraviețuiască potopului. În aceste povești, apa care venea să distrugă umanitatea era înțeleasă ca o formă de judecată divină împotriva căilor greșite ale oamenilor. Se credea că zeii erau mânioși, iar potopul era modalitatea lor de a curăți scena istoriei ca să înceapă totul de la capăt.
Dar și Scriptura are ceva de spus pe subiectul acesta:
Ploaia a căzut pe pământ patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi. (Geneza 7:12)
Așadar, în acest context, nu este un lucru ieșit din comun să dăm peste o relatare despre un potop în Geneza. Aparent, această istorisire este ca celelalte istorisiri despre potop, pentru că acest Dumnezeu este ca ceilalți dumnezei, unul sătul de degradarea umanității, turnându-și mânia divină sub forma unui potop.
Însă în scrierea aceasta se întâmplă ceva ciudat, neobișnuit. Ea se încheie cu o asigurare divină că acest lucru nu se va mai întâmpla niciodată. Apoi acest Dumnezeu face să apară un curcubeu, care vine cu o promisiune și un legământ. Un ce?
Un legământ. Un legământ este o înțelegere, un jurământ, o legătură relațională între două ființe care intră într-un acord una cu cealaltă.
Celelalte povești rămase despre potop nu se încheiau în acest fel. În ele zeii se mânie, toată lumea moare, iar zeii sunt satisfăcuți. Sfârșit!
Însă acest Dumnezeu este diferit. Acest Dumnezeu se dedică să trăiască cu oamenii într-un mod diferit, în care viața este păzită și respectată. Chiar după acest episod relatat de Biblie, Dumnezeu scoate în evidență sacralitatea vieții (Geneza 9:5-6).
De ce a fost spusă această poveste? De ce a contat această poveste?
De ce a rezistat trecerii timpului?
Imaginează-ți să nu fi avut nici o imagine a pământului din afara spațiului, nici rapoarte meteo, nici imagini Google, nici avioane, imaginează-ți că nu ai plecat niciodată mai departe de câțiva km de locul în care te-ai născut. Apoi imaginează-ți apă, mase întregi de valuri uriașe, înfricoșătoare de apă, venind peste tine din senin și făcând să dispară tot ceea ce cunoști. Imaginează-ți ce efect ar avea asta asupra psihicului tău și ce impact asupra vieții tale. Ai face ceea ce fac oameni când suferă pierderi, ai căuta motive, ai căuta să pui aceste lucruri pe seama a ceva. Iar în lumea antică era o credință comună că forțele care cauzau astfel de lucruri erau zeii care se săturaseră de oameni și de căile lor rele și depravate și care decideau să nu-și mai rețină mânia față de ei. Așa vedeau oamenii lumea.
Însă există un punct de turnură, această istorisire începe poate la fel de obișnuit ca alte povești pe care oamenii le mai auziseră, însă merge într-o direcție total diferită. O direcție nemaiauzită, una în care apar curcubee, jurăminte și legăminte sacre.
Nu în felul acesta vorbeau oamenii despre (dumne)zei. Ei credeau că zeii se mânie și pedepsesc, așa îi percepeau și cunoșteau zeii.
Însă această relatare, este una despre un Dumnezeu care vrea să relaționeze cu ei, un Dumnezeu care vrea să salveze, un Dumnezeu care vrea să trăiască într-un legământ cu oamenii pentru că vede valoare și îi pasă de ei.
Această istorisire este despre o nouă imagine a lui Dumnezeu. Nu un Dumnezeu care vrea să șteargă oamenii de pe fața pământului, ci un Dumnezeu care vreau să trăiască într-o relație apropiată de el.
Aceasta este o poveste foarte, foarte veche. Ea reflectă modul în care oamenii vedeau lumea și felul în care explicau ceea ce se întâmpla în jurul lor.
Însă să etichetezi această poveste ca veche și primitivă și să o lași deoparte înseamnă să ratezi faptul că prima dată când aceasta a fost spusă ea a reprezentat o concepție nemaipomenită legată de un Dumnezeu mai bun, mai blând, mai îndurător, a cărui intenție primordială cu privire la umanitate nu este violența și distrugerea, ci dragostea. What a mighty God we serve!
- Much Love