Cântecele Robului lui Dumnezeu
Cântecul din Isaia 50
„Domnul Dumnezeu Mi-a dat o limbă iscusită, ca să știu să înviorez cu vorba pe cel doborît de întristare. El Îmi trezește, în fiecare dimineață, El Îmi trezește urechea, să ascult cum ascultă niște ucenici. Domnul Dumnezeu Mi-a deschis urechea, și nu M’am împotrivit, nici nu M’am tras înapoi. Mi-am dat spatele înaintea celor ce Mă loveau, și obrajii înaintea celor ce-Mi smulgeau barba; nu Mi-am ascuns fața de ocări și de scuipări. Dar Domnul Dumnezeu M’a ajutat; de aceea nu M’am rușinat, de aceea Mi-am făcut fața ca o cremene, știind că nu voi fi dat de rușine.” Isaia 50:4-7
Aici, în acest al treilea cântec al Robului, îl vedem pe Robul care suferă, dobândind, prin suferința și ascultarea Sa, înțelepciunea și autoritatea pe care le va folosi pentru a-i ajuta pe alții. Este aceasta doar o simplă tranzacție substitutivă, menită doar pentru Mesia să sufere? Mulți susțin că Isus suferă pentru ca noi să nu mai trebuiască să suferim și, în mod răscumpărător, în ceea ce privește ispășirea Sa pentru păcatele noastre, acest lucru este adevărat. Dar înțelepciunea și contextul ne dictează să interpretăm corect acest apel profund la suferință prin ascultare, pentru aplicarea sa în propriile noastre vieți. Suntem doar mântuiți de Mesia sau suntem chemați să fim transformați în chipul Său și să manifestăm și să extindem caracterul Său?
Isus „a învățat ascultarea prin ceea ce a suferit.” El aduce mulți fii și fiice la slavă prin suferința Sa ascultătoare. Putem și noi să aducem pe alții într-un loc al vindecării, urmându-I pașii?
Nu putea El doar să sufere câteva ore la sfârșitul călătoriei Sale și să termine astfel lucrarea? Tranzacțional, această idee este cât se poate de ordonată, dar nu se ridică la profunzimile mijlocirii care transformă cu adevărat. Cum vom intra în rolul nostru de preoți și mijlocitori dacă nu știm ce înseamnă să experimentăm tot ce este necesar pentru a rosti un cuvânt înțelept și pentru a aduce mângâierea și mântuirea lui Dumnezeu la vreme potrivită? Cum poate ieși la lumină o înțelepciune răscumpărătoare, dacă nu este întrupată într-o inimă reală, care a ales liber să-L asculte pe Dumnezeu, indiferent de cost? Cum pot vorbi în Numele lui Dumnezeu dacă nu cunosc și nu simt inima Lui?
Înțelepciunea vine din cunoașterea inimii lui Dumnezeu, nu dintr-un intelect ascuțit sau o filozofie învățată. Înțelepciunea crește din ascultare, iar aici, în acest pasaj, ea vine prin ascultarea Robului care suferă, o ascultare care L-a costat totul. Astfel, înțelepciunea dumnezeiască este adesea învățată în mod întrupat, prin suferință profundă. Această trudă adâncă formează, în poporul lui Dumnezeu, o perspectivă cerească.
Refuzul de a suferi L-ar fi costat pe Regele nostru victoria cursei Sale pământești și abilitatea Sa de a-Și moșteni poporul, nu doar pentru a ne cumpăra mântuirea, ci și pentru a avea dreptul de a ne conduce ca și Robul cel neprihănit. Dacă Isus a trebuit să fie pe deplin hotărât să urmeze această cale, ar trebui ca eu să mă aștept la un drum mai ușor?
Unul dintre scopurile înțelepciunii este să ajute oamenii care sunt obosiți și nu știu ce să facă. Suferința mea poate și ar trebui să aibă un scop răscumpărător, pe măsură ce învăț să navighez printr-o lume frântă, slujind unei lumi confuze și lipsite de înțelepciune.
În vremurile de pe urmă, maskilim (cei înțelepți) au un scop important, ei au studiat și s-au pregătit dinainte, pentru a putea interpreta și explica ceea ce se desfășoară la sfârșitul istoriei. Ce este interesant la ei este că, deși sunt înțelepți, au totuși nevoie de o curățare și o rafinare suplimentară. Prin interacțiunea lor cu personaje duplicitare, imperfecțiunile lor ies la suprafață pentru a fi desăvârșite.
Această „dobândire a înțelepciunii” nu este pentru cei slabi de inimă. Imaginează-ți viața lui Isus, călătoria Sa spre înțelepciune începând cu Domnul care Îi șoptea dimineață de dimineață, dar pe măsură ce merge mai departe, El aude lucruri tot mai grele și continuă să-L urmeze ascultător pe Dumnezeu în profunzimi tot mai mari. Gândește-te la asta: El Și-a dat spatele celor care L-au lovit, Și-a dat obrajii celor care I-au smuls barba. Nu și-a ascuns fața de rușine și scuipat. El a acceptat să meargă până la capăt în ascultare și a fost, într-adevăr, printr-un „cuptor al necazului.”
Odată ce mă angajez pe calea pe care Domnul mă cheamă, eu, asemenea Robului care suferă, nu mă mai pot întoarce înapoi. Aici învăț ce înseamnă să perseverez în ascultare, poate chiar până la moarte. Petru spune la sfârșitul vieții sale: „Nu vă mirați de încercarea de foc, ci bucurați-vă că sunteți părtași la suferințele lui Hristos.” 1 Petru 4:12
Nu există alt mod sigur de a-L cunoaște cu adevărat pe Dumnezeu, nici alt mod de a dobândi înțelepciune, decât printr-o ascultare îndelungată și neîntreruptă pe terenul acesta accidentat. Lumea este astfel făurită încât forțele întunericului și opoziția umană vor încerca să mă distrugă dacă umblu pe calea sfântă a ascultării. Dumnezeu este Cel care mă conduce și El mă duce în luptele pe care sunt destinat să le port. Dobândesc înțelepciune ca să câștig bătălia și să slujesc celor răniți, nu pentru a evita dificultățile.
Suferința, cred, îmi temperează dorința de auto-conservare. Ajung să înțeleg că nu mă pot păstra singur. „Nu prin putere, nici prin tărie, ci prin Duhul Meu, zice Domnul.” Autorii devoționali clasici ai secolului trecut îndemnau poporul lui Dumnezeu la „supunere absolută.” Astăzi primim mesajul că supunerea absolută ne-ar împiedica cumva să trăim „cea mai bună” viață. Dar eu astfel sunt ispitit să caut doar trăiri extatice, fără să plătesc prețul de a-L urma pe Miel oriunde merge.
Chemarea noastră colectivă este să fim sare și lumină pentru o lume muribundă. Înțelepciunea lumii nu va fi suficientă pentru ca noi să știm cum să rostim un cuvânt la vremea potrivită celui obosit.
- Much Love