Altarul

Cam cum ar trebui să arate locul întâlnirii cu Dumnezeu

Photo by Bradley Lembach on Unsplash

Ilie a înțeles importanța unui altar. În 1 Împărați 18, el a refăcut altarul după ce profeții lui Baal l-au distrus. Un altar este un loc de sacrificiu, închinare și un loc de aducere aminte. Este un loc desemnat pentru a avea o întâlnire cu Mântuitorul nostru, un loc al tranzacției divine. Privind la jertfa de pe altar cu reverență, înțelegem adevărata natură a sacrificiului. Așezată cu grijă, jertfa este dată morții, în timp ce cei vinovați sunt eliberați. Sângele curăță pata urâtă a păcatului.

Altarul este un loc de întâlnire cu Dumnezeu, un loc unde oferim ceea ce Îi este plăcut Lui. Jertfa din Vechiul Testament era legată și pregătită ceremonial pentru a vărsa sângele necesar ispășirii păcatului. Cineva trebuia să plătească prețul suprem pentru ca celălalt să fie eliberat. Ofranda era dăruită, după ce era cercetată, fiind fără cusur și plină de viață. Focul venea și mistuia jertfa, ca un semn al acceptării divine. Stând în închinare, descoperirea aceasta lucra în om frica de Domnul, iar focul divin începea să ardă în inimile închinătorilor.

Adesea, israeliții ridicau un altar după ce se împlineau anumite promisiuni, însoțite de minuni, ca amintire a credincioșiei lui Dumnezeu pentru generațiile următoare. Trebuie ca și noi să avem un altar personal. Trebuie să avem un loc unde să ne întâlnim cu Dumnezeu și să așezăm toate lucrurile înaintea Lui, astfel încât nimic să nu fie în competiție cu El.

La altar nu există scurtături sau trucuri, Hristos trebuie să aibe întâietate. În închinare, ne oferim în întregime, iar El ni se dă pe Sine însuși în totalitate.

Locul în care ne întâlnim cu Dumnezeu este unul sacru. În Evrei 13:10, are loc un transfer de viață. La altar, există vărsare de sânge, moarte, ardere de tot și o binecuvântare acceptată. În acest loc al predării absolute, intrăm în adevărata înțelegere a realităților dumnezeiești.

A avea un altar interior înseamnă să ne luăm timp și să îi predăm lui Dumnezeu cele mai prețioase lucruri ale noastre. Prin acest act declarăm că: „Nimic nu este în competiție cu Tine; Tu ai întâietate, Doamne; sunt al Tău și doar al Tău.” Închinarea, rugăciunile și revărsarea inimii noastre sunt ca un tămâie plăcută înaintea lui Dumnezeu, așa cum spune Psalmul 141:2.

Această viață pe altar eliberează foc și putere de sus. Învățăm să avem încredere că ceea ce Dumnezeu are pentru noi este mult mai de preț decât orice am putea crea sau păstra noi. Este un concept radical, dar revoluționar. Aruncăm totul asupra Domnului, astfel încât să fim liberi să umblăm în libertatea providențială. Ne așezăm întreaga inimă și toate așteptările pe altar, la picioarele Sale.

Rezultatul este o înțelegere personală a modului în care suntem iubiți de Dumnezeu. Abia atunci Îl putem iubi cu toată inima, mintea, sufletul și puterea noastră. Până nu facem acest lucru, vom fi cu inima împărțită, ținând o mână pe lucrurile lumii, în loc să fim pe deplin predați Lui.

Fără un altar, problemele și dificultățile noastre ne vor consuma. Minciuna de a încerca să ne gestionăm singuri păcatul sau vina ne va epuiza. Dar provizia lui Dumnezeu este altarul Său, unde cei vinovați sunt eliberați, cenușa este îndepărtată și frumusețea este adusă la lumină. Poverile sunt date la o parte și putem umbla în libertatea Duhului, așa cum spune Galateni 5:1.

În acest loc al adevăratei predări, există o bucurie de nedescris deoarece acolo renunțăm la propriile noastre căi și ne agățăm de Cel Atotputernic. Devenim o jertfă vie, o jertfă de laudă, pentru Dumnezeu (Romani 6:11).

Smerenia, capacitatea de a învăța și dorința de a ne supune sunt rezultatele unei vieți predate, care stă în uimire înaintea măreției lui Dumnezeu. Această uimire ne calibrează atenția pe Dumnezeu, ne învață să ne supunem adevărului și să fim mișcați de Duhul Sfânt.

Viața poate fi uneori definită ca un haos controlat. Este o iluzie să credem că suntem la cârma vieții. Nu vom înțelege niciodată pe deplin de ce anumite lucruri intră în viața noastră până când nu le încredințăm înapoi lui Dumnezeu. Începem să învățăm să ne odihnim, știind că toate consecințele Îi aparțin Lui și că El știe exact de ce avem nevoie. Cu toată cunoașterea noastră, putem alege să facem lucrurile în felul nostru, dar ne va lipsi un element esențial, procesul de a fi transformați după chipul Fiului Său. Pe măsură ce „renunțăm și Îl lăsăm pe Dumnezeu să lucreze,” încrederea se naște și ne atașăm mai puțin de lucrurile pământești.

La altar există durere. Dar perspectiva divină asupra durerii este că ea ne poate arăta un nou destin. Un Hristos străpuns de cuie, care a îndurat toate suferințele, dorește să ne poarte durerea „pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El” (Isaia 53:5). El este Omul durerilor, purtând toate suferințele noastre, ca să fim eliberați iar apoi transformați.

Să trăiești o viață pe altar înseamnă să fi dus la noi adâncimi în relația cu Dumnezeu.

În 2 Timotei 1:12, vedem că atunci când încredințăm ceva Lui, El devine păzitorul acelui lucru. Dacă îi încredințăm Lui problemele, lipsurile, oamenii și cele mai mari temeri ale noastre, iar apoi ne îndreptăm spre Isus în închinare, El vine și consumă jertfa noastră.

Dintr-o viață trăită pe altar se naște slujirea iar pe măsură ce Îi slujim lui Dumnezeu, „focul” sau „revărsarea” merge și spre ceilalți.

- Much Love